Visinul

Este un pom înrudit şi asemănător cu cireşul. Cele mai multe soiuri de vişin provin din vişinul comun (Cerasus Vulgaris Mill.) care se întâlneşte numai în stare cultivată. Sua şi Germania produc circa 50% din producţia mondială de vişine. În ţara noastra s-au constatat ca există 6.320.000 vişini.

Valoarea alimentară şi terapeutică a vişinelor

Vişinele conţin: 77.8-88,6 % apă, 6.3-13.8 % zaharuri, 1-4 % acizi, provitamina A, vitaminele B1, B2, C, PP, acid folic 0.04- 0.50 mg la 100 g, vitamina E. Ele au o valoarea energetică de circa 63 kcal la 100 g. Din vişine se prepară sucuri, dulceaţă, compot, gem, vişinată, sirop, precum şi numeroase produse: îngheţată, şerbet, spump, sufleu.

Pentru dulceaţă, compot şi vişinată, se preferă soiurile de vişine cu pulpă cărnoasă şi cu suc intens colorat (Timpurie engleză, Crişana, Mocăneşti). Există un soi de vişin denumit Marasca ale căror fructe au pulpa şi sucul colorate în roşu-intens, negricios, gustul pronunţat acid şi amărui, care se transmite şi lichiorului fabricat din ele (maraschin).

Cura de vişine (cu fructe proaspete sau suc) este destinată diabeticilor datorită vitaminei E şi levulozei. Având proprietăţi diuretice, vişinile se folosesc în tratamentul unor boli ale aparatului urinar, ca adjuvant. Pentru pletorici (persoane care au prea mult sânge), cardiaci şi obezi, sunt indicate 1-2 zile pe săptămână, în care să consume numai vişine şi cireşe (0.5-1 Kg pe zi), fără alte alimente. Ceaiul din cozi de vişine se pregăteşte la fel ca cel din cozi de cireşe şi are aceleaşi proprietăţi terapeutice; se foloseşte în boli de rinichi.

Particularităţi de creştere ale vişinului

Vişinul are vigoare mai slabă decât cireşul, unele soiuri fiind pitice; în pepinieră, şi în primii ani de la plantare în livadă, formează numeroşi lăstari anticipaţi, care îndesesc coroana; prin aceasta, se deosebeşte de cireş, la care lăstarii anticipaţi lipsesc. În general, vişinul are capacitatea de ramificare mai mare decât ciresul.

Fenomenul etajării naturale a ramurilor de schelet se întâlneşte şi la vişin, dar etajele sunt mai apropiate şi mai puţin evidenţiate decât la cireş. Unele soiuri de vişin (Engleză timpurie, Mocăneşti) rodesc aproape exclusiv pe buchetele de mai, ca cireşul, iar altele, pe ramuri plete (Crişana, Ostheim). Există şi soiuri la care buchetele şi pletele sunt aproape la fel de bine reprezentate. Ramurile roditoare ale vişinului trăiesc 5-6 ani, faţă de 10-12 ani la cireş. Vişinul înfloreşte după cireş. Numai la unele soiuri de cireş cu înflorit târziu (Germersdorf, Pietroase), perioada înfloritului se suprapune parţial cu a soiurilor de vişin care înfloresc timpuriu (Engleză timpuriu).

După perioada înfloritului, soiurile de vişin se clasifică astfel:

§     cu înflorit timpuriu (Engleză timpurie, Fortuna)

§     cu înflorit mijlociu (Mari timpurii, Nana)

§     cu înflorit târziu (Meteor, Oblacinska)

Unele soiuri de vişin sunt autofertile (Oblacinska, Nana, Mocăneşti, Meteor, Dropia, Northstar), parţial autofertile ( Engleză timpurie, Mari timpurii) şi autosterile (Grossa Gamba, Ţarina)

Soiurile autofertile de vişin sunt, de regulă, mai productive. Vişinii începe să rodească la 3-4 ani de la plantare, dar producţia devine economică la vârsta de 5-6 ani. Un vişin produce 15-25 kg fructe. Durata economică a unei plantaţii este de 25-30 de ani.

În perioada înfloritului, vişinul are nevoie de timp favorabil (care să permită zborul albinelor) şi de temperaturi medii zilnice de 12-17 °C. Polenizarea trebuie să aibă loc în primele 2-3 zile de la deschiderea florilor, deoarece stigmatul îmbătrâneşte repede şi devine nereceptiv pentru polen. Pe vreme ploioasă sau rece, florile leagă slab. În restul perioadei de vegetaţie, vişinul necesită mai puţină căldură decât cireşul. În cursul iernii, el rezistă până la -30°C, fiind deci mai rezistent la ger decât cireşul.

 Având înrădăcinare superficială, vişinul valorifică, şi solurile mai subţiri, parţial erodate, apropiindu-se, din acest punct de vedere, de prun. Plantaţiile intensive de vişin trebuie amplasate însă, pe soluri cu fertilitate naturală mijlocie sau bună, pe terenuri plane sau cu pante de până la 12-13 %. Vişinul se numără între speciile pomicole care valorifică cu rezultate bune nisipurile şi solurile nisipoase din sudul Olteniei (în regim irigat) şi din nord-vestul Transilvaniei. Cultura comercială se poate practică până la altitudinea de 500-650 m, ca şi în cazul mărului.

Altoirea pe mahaleb este indicată în zone mai secetoase şi pe soluri mai bogate în calciu.

Vişinii pe rod necesită tăieri de fructificare la intervale de 4-5 ani. Aceste tăieri sunt necesare nu atât pentru a norma producţia pomilor, ci pentru a menţine tinere ramuri de semischelet. Dacă nu se aplică cu regularitate aceste tăieri, semischeletul şi ramurile de rod se epuizează şi se usucă natural.

Ciresul

Cireşele, fiind printre primele fructe care apar primăvara, sunt foarte căutate pe piaţă, atât pentru consulmul în stare proaspătă, cât şi pentru prelucrare în diferite produse (compot, dulceaţă, gem, jeleu, suc, sirop). Cireşul este cultivat pe întreg teritoriul României, cu rezultate mai mult sau mai puţin satisfăcătoare, în funcţie de condiţiile climatice locale.

Cerinţele cireşului faţă de factorii de mediu:

§     Căldura

Cireşul are cerinţe destul de mari faţă de căldură, în special în perioada de primăvară, cerinţe care pot fi satisfăcute în zona dealurilor mici şi mijlocii. Este o specie la care necesarul de frig este mare, între 1000 şi 1700 ore, în funcţie de soi, ceea ce face ca cireşul să aibă un repaus profund mai mare şi să nu fie afectat decât rar de îngheţul de revenire, din cauza decalării în ferestrele de iarnă.

Pe perioada iernii, mugurii rezistă la temperaturi de -24 °C, în fază de buton la -5.5 °C iar la deschiderea florilor la -2.2 °C. Nu suportă temperatura ridicată şi arşiţa din timpul verii.

§     Apa

Faţă de apă, cerinţele sunt moderate, plantarea reuşind în zonele cu 600-700 mm precipitaţii anual. Apa stagnată din sol este foarte greu suportată de cireş, dacă e de durată, provoacă asfixia rădăcinilor. Şi umiditatea relativă a aerului are efecte negative: în timpul înfloritului favorizează atacul moniliozei, iar la maturarea fructelor determină crăparea pieliţelor în zona punctului stilar, la fel ca şi ploile care cad în această perioadă.

Rezistenţa la apa în exces este dependentă de altoi. Altoit pe mahaleb (vişin turces), cireşul reuşeşte bine în zone cu precipitaţii mai puţine (500-550 mm), iar dacă este altoit pe vişin are nevoie de irigare.

§     Lumina

Fiind o specie iubitoare de lumină, cireşul trebuie plantat pe versanţii sudici, la o distanţă suficientă pentru evitarea umbririi reciproce a pomilor. În condiţii de umbrire, calitatea fructelor este slabă, iar uscarea rapidă a ramurilor de rod duce la degarnisirea coroanei în zona umbrită.

§     Solul

Cerinţele faţă de sol sunt destul de mari. Cireşul preferă solurile profunde, adânci, uşoare, luto-nisipoase, lutoase, bine drenate, şi cu pânza freatică nu mai sus de 1,5- 2m. Nu supotă solurile grele, umede, reci sau cu apă stagnantă, unde creşterile sunt slabe şi numărul pomilor uscaţi prematuri este mare.

Principalele soiuri de cireş

§     Bigarreau Morreau

Soi viguros, autosteril, are fructul mijlociu-mare, larg-corodiform, colorat în roşu-viu, lucios, cu pulpa pietroasă, bine colorată, de calitate bună. Se maturizează în a doua jumătate a lunii mai.

§     Negre de Bistriţa

Soi de vigoare mare, fructul mijlociu, roşu-vineţiu, cu o depresiune în vârf, cu pulpa semipietroasă, colorată, de calitate bună. Se maturizează la sfârşit de mai şi început de iunie.

§     Cerna

Are vigoare mijlocie, este autosteril, bun polenizator, are fructul mare, tronconic, cu pieliţa roşie-strălucitoare, pulpa roşie semipietroasă şi cu gust echilibrat. Se maturează pe la mijlocul lunii iunie.

§     Stella

Soi de vigoare mijlocie, autofertil, are fructul mijlociu mare, ovoid alungit, roşu cu pulpa pietroasă, foarte bun pentru masă. Se maturizează în decada a treia a lunii iunie.

§     Silva

Soi autosteril, viguros, cu fructul mic-mijlociu, de culoare neagră şi cu gust amar. Se maturizează la sfârşit de iunie.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Protecţia cireşului, deşi este mai simplă decât la alte specii, poate creea probleme din pricina înălţimii mari a pomilor şi a lipsei mijloacelor adecvate de stropire a vârfului coroanei. Principalele boli ale cireşului sunt: moniloza, antracnoza, pătarea roşie, ciuruirea frunzelor. Dintre dăunători amintim: păduchii de frunze, musca cireşelor, gărgăriţa fructelor. Musca cireşelor, care prin ouăle depuse în fructe şi formarea larvelor depreciază mult calitatea, afectează numai soiurile cu maturare mijlocie şi târzie.

Piersicul

Deşi relativ recentă, cultura piersicului a luat amploare mare în ţara noastră, datorită calităţii deosebite a fructelor, compoziţiei chimice foarte complexe şi producţiilor mari care se pot obţine fără eforturi deosebite. Piersicul este o specie puţin adaptată la condiţiile climatice, suferă iarna de pe urma gerului, dar poate asigura producţii constante şi mari vreme de 10-15 ani. Este foarte precoce, intră pe rod din anul 2-3 de la plantare, are o fertilitate mare, diferenţiază foarte bine.

Prin sortimentul foarte variat, se pot produce şi consuma fructe proaspete o perioadă lungă de timp, de la sfârşitul lunii iunie la sfârşitul lunii octombrie. Fructele sunt apreciate în stare proaspătă sau prelucrate, sub formă de compot, dulceaţă, gem, sucuri, nectaruri etc. În medicina naturistă piersicile sunt recomandate în alimentaţia bolnavilor de ficat, rinichi, obezitate, ateroscleroză.

Particularităţi de creştere

Piersicul formează un sistem radicular bogat ramificat, cu rădăcinile de schelet groase, orientate majoritatea relativ paralel cu suprafaţa solului şi câteva din ele pătruzând pe verticală, la adâncimi mari. Extinderea laterală a rădăcinilor depăşeşte de 1.7 - 2 ori proiecţia coroanei, iar pe verticală majoritatea sunt răspândite între 20 şi 80 cm. Indiferent de densitatea de plantare, rădăcinile piersicilor vecini nu se întrepătrund.

Partea aeriană a piersicului creşte rapid în primii ani de viaţă şi emit 1-3 serii de anticipaţi care îndesesc mai mult coroana, şi ajungând la maturitate, la înălţimea de 4-6 m.

Intrarea pe rod a piersicului este precoce, pomul diferenţiază muguri floriferi încă din pepinieră şi fructifică destul de bine din anul 2-3 de la plantare.

Piersicul fructifică pe ramuri mixte cu lungime de 40-60 cm, ramuri care sunt purtătoare de mulţi muguri de rod aşezaţi în grupuri, de obicei câte trei, din care unul vegetativ, ceea ce implică rărirea fructelor după căderea fiziologică din iunie.

În funcţie de temperatura înflorirea la piersic durează 10- 14 zile, la temperaturi mai mici poate dura chiar mai mult.

Factorii de mediu ideal pentru Piersic

§     Căldura

Temperatura, ca factor limitativ în cultura piersicului, acţionează diferit în funcţie de valorile ei pozitive sau negative. Piersicul este pretenţios la căldură şi nu pe deplin adaptat condiţiilor climatice din România. În mare, se poate afirma că dă rezultate bune în zonele de cultură a viţei-de-vie. Rezistenţa la iernare a piersicului este relativ bună; pomii care au lemnul copt şi sunt bine pregătiţi pentru iarnă nu înregistrează pierderi semnificative până la temperatura de -22 -24 °C, cu mici diferenţe în funcţie de soi.

Dacă însă pe perioada iernii apar ferestre cu temperaturi peste pragul biologic şi se produce decalarea, rezistenţa la ger scade foarte mult pomii degerând la -7...-8 °C. Mugurii în faza de boboc rezistă la -3.9 °C, florile deschise la -2.8 °C, iar fructele legate la -1.1 °C. Acţiunea nefastă a temperaturii poate fi şi mai mult amplificată de umiditatea ridicată a aerului, de vânt sau altitudine.

§     Apa

Piersicul este o specie rezistentă la secetă, chiar prelungită, dar pentru producţii mari şi de calitate apa devine factor limitativ. Deoarece în zona de cultură cantitatea de apă nu depăşeşte 500-600 mm precipitaţii anual, cultura modernă a piersicului nu este posibilă fără irigare. În lipsa apei, fructele rămân mici, turtite lateral, cu pubescenţă grosieră, producţia fiind diminuată nu numai cantitativ dar şi calitativ.

§     Lumina

Cerinţele de lumină sunt foarte mari, piersicul fiind depăşit din acest punct de vedere doar de smochin. Astfel piersicul trebuie condus în forme de coroane care valorifică din plin atât lumina directă, cât şi pe cea difuză. Amplasarea piersicilor se face numai pe expoziţii sudice sau sud vestice, se va corela distanţa de plantare cu vigoarea pomilor, iar tăierea va fi făcută obligatoriu în fiecare an. Lipsa luminii va duce la fructe mici, de calitate inferioară.

§     Solul

Piersicul reuşeşte pe solurile mijlocii, lutoase, luto-nisipoase sau chiar pe nisipurile consolidate, soluri care trebui să fie adânci, fertile şi permeabile. Toletează un pH cuprins între 5.7 şi 7.5.

Caisul

Caisul este o specie foarte apreciată pentru fructele savuroase şi parfumate, ultilizate în consumul proaspăt sau la prepararea de compot, gem, dulceaţă, suc, nectar, caisată, lichioruri. Cultura caisului este dificilă, deoarece este o specie pretenţioasă la climă şi sol, în plus este efectuat de o boala incomplet cunoscută, pieirea prematură.

Reuşeşte destul de bine în zonele de câmpie sau coline joase până la 200-500 m altitudine, cu temperatura medie anuală cuprinsă între 10-11.5 °C, cu veri călduroase de 18-20 °C în perioada de vegetaţie, iar minima absolută să nu scadă sub -25 -26 °C, primăveri târzii lipsite de geruri de revenire.

Faţă de umiditate, caisul nu este deosebit de pretenţios mai ales atunci când este altoit pe zarzăr şi migdal, reuşind chiar şi la 500-550 mm precipitaţii anuale, uniform repartizate din care cel puţin 250-300 mm în perioada de vegetaţie. În condiţii de secetă dă producţii mici, fructele sunt slab suculente, sensibile la pieirea prematură. De aceea, reacţionează bine la irigare.

§     Este pretenţios la lumină. În condiţii de lumină slabă, lăstarii nu se maturază bine, degeră uşor iarna, iar fructele sunt slab aromate.

§     Cere soluri uşoare (25 – 30 % argilă), permeabile, calde, cu apa freatică la 2.5-3 m. Iată de ce trebuie să plantăm caişii în cel mai favorabil loc din grădină, feriţi de curenţi, vânturi reci, brume. Sudul ţării şi parţial partea de vest sunt zone favorabile pentru cais.

§     Cele mai bune soiuri sunt:  Mari de Cenad, Rozal, Mamaia, Selena, Venus, Litoral, Umberto.

Pregătirea terenului se face după tehnologia obişnuită. Plantarea pomilor se face toamna, eventual primăvara foarte devreme, căci prinderea la cais se realizează foarte greu. Distanţele de plantare sunt de 5-6 cm între rânduri şi 4-5 cm pe rând. Dacă plantarea se face toamna se face un muşuroi mare de pământ peste rădăcini pentru a le feri de ger. Scurtarea verigii altoi se face numai primăvara la 60-70 cm, iar rana se unge cu vopsea de ulei, în mod obligatoriu.

Ca sisteme de coroană se recomandă: vasul ameliorat, vasul întârziat aplatizat, palmeta liberă. Formarea coroanei se realizează prin tăieri în uscat şi operaţiuni în verde. Întrucât la cais lăstarii ating frecvent lungimi de 60-100 cm, ei trebuie scurtaţi, atât viitoarele elemente de schelet, cât şi cele de garnisire, în caz contrar, coroanele rămân rare, degarnisite.

Tăierile la cais, oricare ar fi ele, se fac numai în verde şi primăvara în preajma umflării mugurilor, niciodată pe timp geros. Sub cais, solul se menţine afânat şi curat de buruieni.

Irigarea caisului este necesară în zonele secetoase şi mai ales atunci când pomii sunt încărcaţi de fructe. Se va uda cu mare atenţie pentru a evita băltirea, care este foarte periculoasă la cais. Se recomandă minim trei udări: la întărirea sâmburilor, la intrarea fructelor în pârgă şi încă una sau două udări după recoltare.

Boli si dăunători

Principalele boli ale caisului sunt: monilioza, ciuruirea frunzelor, plum-poxul, cancerul uscat.

Dăunătorii sunt păduchele ţestos, păduchele din San Jose, păduchii de frunze, viermele prunelor, viespea cu ferestrău, păianjenii.

Bolile se combat prin 1-2 tratamente înainte de înflorit cu zeamă bordoleză 1.5-2.0 % iar după înflorit cu fungicide organice sau sistemice.

Pieirea prematură a pomilor este cea mai periculoasă boală. Ea poate fi bruscă sau lentă, se usucă pe rând câte o şarpantă sau părţi din pom.

Această boală nu poate fi combătută total ci numai ameliorată, adică să se usuce cât mai puţin pomi prin următoarele măsuri:

§     cultivarea caisului numai în zone favorabile

§     protejarea pomilor de ger, îngheţ, evitarea stagnării apei la rădăcină

§     evitarea rănirii scoarţei, a tăierilor groase şi a scurgerii de cleiuri

§     văruirea trunchiului şi a bazei şarpantelor

§     menţinerea solului parţial înţelenit.

Recoltarea fructelor se face cât mai apropiat de coacerea deplină în 2-3 reprize la fiecare soi.

Prunul

Denumire stiintifica: Prunus Domestica
Expunere: plin soare
Sol: tolereaza orice tip
De la plantare pana la inflorire: un copac de 2 ani va produce fructe dupa 3 ani de la plantare

Descriere
Prunul ar trebui sa fie prima alegere pentru un gradinar cu putina experienta care vrea sa aiba o livada de pomi fructiferi, pentru ca nu au nevoie de ingrijiri deosebite. In afara de asta, prunul poare fi cultivat in aproape orice gradina obisnuita si traieste aproape 50 de ani.

Tipuri de pruni
Trebuie sa aveti mare grija cand alegeti un anume tip de prun. Cumpararea unui soi care atinge 9 m inaltime si o coroana mare nu este tocmai cea mai buna idee daca aveti o gradina mica.

Dimensiuni

Prunii care se antreneaza in forma de evantai, pe spaliere (A), ating inaltimi de 2 m, cu diametrul de 3m. Desi sunt cei mai scunzi dintre soiurile de pruni, ei sunt alegera perfecta atunci trebuie plantati langa un zid (nu orientat spre nord).

Prunii in forma de piramida (B) nu au nevoie de spalier si ating in jur de 2,5 m in inaltime si 1,6 m in diametru, ceea ce i face perfecti pentru o gradina mica. Ramurile acestui tip de prun cresc in toate directiile, de pe un trunchi drept, central.

Prunii cu coroana in forma de tufa (C) nu au nevoie de spalier si sunt mult mai inalti decat cei cu forma de piramida, ajungand pana la 4 m inaltime. Avantajul este ca ramurile si foliajul se dezvolta de la 1 m de la nivelul pamantului, ceea ce face usureaza ingrijirea, taierea si recoltarea majoritatii fructelor. Dezavantajul este ca unele fructe vor fii mult prea sus pentru a fi culese fara o scara.

Prunul standard-mijlociu (D) ating in jur de 6 m inaltime si nu au nevoie de spalier. Face parte din categoria de pomi fructiferi de dimensiuni mari, potrivit pentru o gradina mare. Produce multe prune anual, majoritatea trebuind sa fie culese cu ajutorul unei scari.

Prunii standard ating in jur de 8 m la maturitate, deci nu pot fi plantati decat in gradinile foarte mari. Produc destule fructe pentru a hrani toti vecinii.

Locul de plantare
In primul rand, locul trebuie ales dinainte, in functie de dimensiunile prunului la maturitate. Nu uitati ca in jurul lui trebuie sa lasati destul loc sa nu fie inghesuit de alte plante sau arbori.

In ceea ce priveste conditiile de care are absoluta nevoie un prun, acestea sunt 3: caldura (importanta mai ales in perioada de polinare), lumina si umezeala. Prunii infloresc mai devreme decat ceilalti pomi fructiferi, asa ca nu trebuie planatati intr-o zona in care temperaturile scad sub zero. Daca totusi zona in care locuiti este una rece, atunci evitati sa plantati soiuri care infloresc prea devreme; in acest caz sunt recomandate soiurile Czar, Victoria sau Marjorie's Seedling.

Prunii prefera locurile aflate in plin soare, desi nici gradinile cu putina umbra dimineata sau dupa-amiaza nu le dauneaza. In ceea ce priveste umezeala, este foarte important sa nu plantati prunii in parcele cu pamant mereu umed, dar nici prea uscat. Nu ii plantati langa alti pomi pentru ca acestia ii vor priva de umezeala de care au nevoie.

Plantarea
Este bine ca locul de plantare sa se pregateasca cu o luna inainte de plantarea propriu-zisa, pentru ca pamantul sa aiba timp sa se aseze. Sapati o groapa de 60 cm adancime si 1,2 m diametru si puneti in ea cat mai mult material organic.

Daca prunul se va planta intr-un sol care inainte a fost fertilizat pentru alte culturi, nu mai adaugati fertilizator - un pamant prea fertil va duce la dezvoltarea prea mare a pomului in sine, in detrimentul cantitatii de fructe. Daca il plantati pe o peluza, pregatiti pamantul ca mai sus, adaugand un fertilizator de lunga durata.

Plantarea in sine este simpla - se sapa o groapa destul de mare incat sa incapa cu usurinta radacinile, plasati pomul in ea si acoperiti cu pamant radacinile pana la nivelul pamantului din preajma. Este foarte simplu, dar mai sunt cateva stafuri de care trebuie sa tineti seama.

Nu adaugati fertilizator in pamant la plantare, pentru ca acesta poate arde radacinile si va duce, dupa cum am mai spus, la dezvoltarea pomului in detrimentul cantitatii de fructe.

Ca totii pomii, si prunul trebuie plantat la aceasi adancime la care a fost plantat inghiveci sau in sera; daca nu stiti sigur atunci asigurati-va ca nodul dintre radacina si tulpina este la cel putin 5 cm deasupra pamantului. Dupa ce ati plantat copacul, batatoriti pamantul pentru ca acesta sa intre bine in contact cu radacinile.

Pruni trebuie legati de un arac in primii ani de la plantare. Aracul se infige inpamant la cel putin 15 cm de tulpina, iar punctele de legatura se fac din 30 in 30 cm, cu fazii de plastic sau sfoara (nu sarma sau alte materiale care ar putea strica tulpina). De asemenea, verificati din cand in cand legaturile, pentru ca sa nu fie prea stranse.

Ingrijirea prunilor
La prunii nou plantati, aveti grija sa nu inghete in prima iarna si udati-i bine in perioadele secetoase. Prunii care se antreneaza pe spaliere / pereti trebuie udati regulat.

Pomii maturi nu necesita prea multe ingrijiri in afara de taiere si reducerea numarului de fructe (vezi mai jos). Este bine sa asezati in jurul trunchiului (dar nu lipit de acesta) un strat destul de gros de compost, care va mentine umezeala si va tine la distanta buruienile; primavara devreme este momentul potrivit pentru a face acest lucru. Toamna puteti aplica un fertilizator de lunga durata.

Deoarece prunii au multe radacini aproape de suprafata, din ele vor creste multi copaci pitici, pe o raza de 3 m in jurul tulpinii prunului principal. Acestia trebuie taiati pentru a fi tinuti sub control, o metoda mai drastica fiind scoaterea lor din pamant, din locul in care se desprind de radacina pomului-mama.

Reducerea numarului de fructe
Prunii nu fac in fiecare an aceasi cantitate de fructe. In anii in care produc prea multe fructe este bine sa rupeti unele fructe inainte ca acestea sa apuce sa se maturizeze, pentru a asigura o recolta buna si in anul urmator; totodata, ramurile incarcate cu prea multe fructe se pot rupe.

Numarul de fructe se reduce in doua etape: o data la sfarsitul lunii mai, cand incep sa se formeze fructele si apoi la mijlocul lunii iulie, cand prunele sunt pe jumatate dezvoltate. In primul rand, inlaturati fructele stricate sau bolnave; apoi rupeti alte prune pentru a lasa loc destul sa se dezvolte - trebuie sa fie cam 7 cm intre fiecare fruct.

Sprijinirea ramurillor
Daca unele ramuri par ca se vor rupe din cauza greutatii fructelor, este nevoie sa le sprijiniti cu araci. In punctul de contact legati cu un material usor, astfel ca batul sa nu raneasca scoarta prunului si sa nu transfere vreo boala.

Taierea prunilor
In aceasta problema sunt doua puncte importante: in primul rand trebuie sa dati prunului o forma potrivita, apoi sa evitati infectarea cu boala alba a frunzelor. Pentru a evita aceasta boala, taiati copacul in perioada de vegetatie, primavara tarziu sau vara devreme - nu iarna. Evitati sa taiati copacii mai batrani in lunile mai, sau din septembrie pana in octombrie. Incercati sa faceti taieturi cat mai curate, fara sa striviti lemnul. Daca taiati dintr-o ramura mai batrana, bandajati taietura cu o substanta speciala care se gaseste in magazinele de specialitate. 

Taierea prunilor depinde de forma pe care vreti sa o obtineti in final: piramida, tufa, standard sau standard mijlociu.

Recoltarea si stocarea fructelor
Rodesc numai prunii de cel putin 4-5 ani. Fructele se lasa in pom pana s-au copt. Fructele mature se coc pe o perioada de o luna, asa ca este bine sa culegeti cate putin, la cateva zile. Fructele bolnave trebuie indepartate imediat pentru ca atrag insectele si viespiile.

Prunele coapte se pastreaza numai cateva zile si sunt stodate cel mai bine in frigider. Daca vreti sa le tineti mai mult, culegeti-le cand sunt aproape coapte si asezati-le intr-o cutie de carton, intr-un loc intunecat.

Parul

Părul este un pom fructifer ce creşte bine în toate zonele pomicole ale ţării, din zona de câmpie şi până în zona dealurilor înalte, bineînţeles dacă se aleg soiurile potrivite. Cultura părului este rentabilă datorită duratei lungi de viaţă, a calităţii fructelor şi a producţiei relativ mari. Fructele se consumă în stare proaspătă sau prelucrate în compot, dulceaţă, gem etc.

Pretenţii faţă de condiţiile de mediu

Lumina

Părul este mai pretenţios faţă de lumină decât mărul, necesită expoziţii favorabile şi distanţe de plantare în funcţie de soi şi de ramificare. Absenţa luminii are efecte negative asupra părului: calitatea fructelor precum şi aroma sunt slabe, lemnul lăstarilor nu se coace bine.

Par inflorit

Căldura

Faţă de măr, părul necesită mai multă căldură în perioada de vegetaţia. Temperatura optimă în care cultura părului este un succes este între 9 şi 11°C. Părul are o rezistenţă scăzută la frig: la -2.2 °C florile abia deschise degeră.

Apă

Părul are nevoie de 550 - 800 mm de apă anual, poziţionându-se astfel pe locul al treilea dupa măr şi prun la cerinţe faţă de apă. Seceta duce la formarea unor fructe mici, deformate, reducerea numărului de muguri. Pe de altă parte excesul de apă influenţează şi el nefavorabil părul: fructele vor fi fade, fără aromă.

Solul

Părul preferă solurile argiloase, nisipoase, calde şi fertile. Preferă un sol cu ph neutru.

Principalele soiuri de păr cultivate în Romania

Soiuri de vară:

Aromată de Bistriţa

Este un soi viguros, cu ramificare slabă. Fructul este mijlociu, verde gălbui, acoperit integral de roşu aprins. Pulpa este aromată.

Triumf

Are vigoare mijlocie, şi capacitate bună de ramificare. Fructul este mic, verde gălbui. Pulpa este albă, de calitate bună.

Soiuri de toamnă:

Untoasă Bosc (Kaiser Alexander)

Are vigoare mijlocie, înfloreşte târziu, este tolerant la rapăn. Fructifică pe ramuri lungi, fructele sunt verde gălbui, de o calitate foarte bună.

Untoasă Hardy

Este un soi viguros, intră pe rod târziu şi fructifică nu prea constant. Fructul este scurt, mare, verde gălbui, de o calitate ridicată.

Soiuri de iarnă:

Curre (pară popească)

Este un soi des întâlnit, de la mare la munte. Pomul este viguros, cu o capacitate bună de ramificare. Este sensibil la rapăn. Fructul este mare, asimetric, verde-gălbui, cu pulpa dulce şi fără aromă.

Contesa de Paris

Are o capacitate bună de ramificare, este sensibil la condiţiile de mediu, este precoce dar nu foarte productiv. Fructul este mare, galben - verzui, cu pulpa dulce, aromată.

Boli şi dăunători:

Dintre bolile cel mai des întâlnite menţionăm: rapănul, rugina părului, cancerul rădăcinilor. Dăunătorii cei mai des întâlniţi sunt: puricele păruliu, viermele perelor, păduchii de frunze.

Marul

Mărul (Malus Domestica) este principala specie pomicolă care se poate cultiva în toate zonele din ţară de la câmpie până în zona deluroasa. Fructele proaspete pot fi găsite pe piaţă practic tot anul , vara şi toamna direct din livadă iar iarna primăvara din depozite, prin păstrarea soiurilor de iarnă.

Factorii de mediu

§     Lumina:

Speciile pomicole sunt exigente faţă de lumină, dar cerinţele mărului sunt mai mici decât ale părului,nucului, cireşului etc.

În condiţii de lumină insuficientă, pomii vegetează şi rodesc slab iar fructele nu se colorează suficient şi gustul rămâne deficitar.

În condiţii de lumină prea puternică pulpa fructelor devine sticloasă la unele soiuri (Frumuseţea Romei, Parmen auriu)

§     Căldură

Mărul creşte şi rodeşte bine în zonele unde temperatura medie anuală este de 8 - 11 ° C. Pragul biologic de la care muguri florali pornesc este e 8 ° C, iar pentru deschiderea primelor flori este de 11 ° C.

Mărul este specia cea mai rezistentă la ger, dintre cele cultivate în ţara noastră. Pot suporta scaderea temperaturii până la -34 ° C.. Florile mărului degeră la -1.6 ° C până la - 2.2 ° C, iar fructele abia formate la -1.1° C.

§     Apa

Mărul are pretenţii ridicate faţă de apă, având nevoie de 650-700 mm precipitaţii anual . Conţinutul optim de apă în sol este de 70-75 % din capacitatea de câmp. O umiditate atmosferică mai mare de 70 % favorizează atacul rapănului, boala cea mai păgubitoare a mărului.

Principalele soiuri cultivate în România

Soiuri de vară: Merele au o perioadă de păstrare de circa 2 săptămâni, au pulpa afânată şi de obicei se folosesc pentru masă

§     Stark Earliest - se maturizează la începutul lunii iulie, are fructe mici, colorate roz-roşiatic. Pomul este mijlociu ca şi înălţime, productiv şi foarte sensibil la rapăn.

§     Red Melba - are fructele mari, colorate roşu-violaceu, fructele se coc în prima jumătate a lunii august. Pomul este mare cu coroane rare şi este foarte productiv.

Soiuri de toamnă: Au o perioadă de păstrare de circa 1 3 luni în funcţie de soi.Se utilizează pentru consum, obţinerea sucurilor a cidrului. Se maturizează pe parcursul lunii septembrie.

§     Pioner : are fructe mijlocii sau mari, bine colorate. Soiul are o rezistenţă mare la rapăn , se maturizează în a doua jumătate a lunii septembrie. Pomul este submijlociu precoce şi foarte productiv. Fructele au o perioadă de păstrare de circa 2 3 luni.

§     Ardelean : Fructele sunt mijlocii , mari , uşor asimetrice, cu rugină sub formă de plasă. Perioada de maturizare este la sfârşitul lunii septembrie. Pomul este mijlociu, precoce şi foarte productiv.

Soiuri de iarnă: Ocupă cea mai mare pondere din sortiment. Se recoltează de la sfârşitul lunii septembrie începutul lunii octombrie, şi se maturizează pe perioada păstrării.

§     Jonathan: Are fructul mijlociu, bine colorat, o pulpă fină, un gust echilibrat şi aromă specifică. Pomul este mediu, foarte sensibil la făinare, autofertil şi bun polenizator.